Oamenii cu dizabilități: între marginalizare și lupta pentru demnitate
Într-o societate care se declară modernă și incluzivă, realitatea persoanelor cu dizabilități rămâne o rană deschisă. Peste 400.000 de oameni cu dizabilități din România sunt apți de muncă, dar doar o mică parte dintre aceștia reușesc să se integreze pe piața muncii. Deși legislația impune companiilor mari să le ofere locuri de muncă sau să plătească o taxă compensatorie, majoritatea aleg să evite responsabilitatea socială, preferând varianta plății.
Un sistem care întoarce spatele celor vulnerabili
Persoanele cu dizabilități nu se confruntă doar cu propriile limitări fizice sau psihice, ci și cu un sistem care le refuză șansa la o viață decentă. În județul Mehedinți, de exemplu, doar nouă persoane cu dizabilități au beneficiat de măsuri active de ocupare a forței de muncă în anul 2024. Acest număr infim reflectă o realitate dureroasă: lipsa de sprijin real din partea autorităților și a angajatorilor.
Victor Zaharia, președintele Asociației Nevăzătorilor din Mehedinți, subliniază dificultățile întâmpinate: „E greu să se angajeze chiar și persoanele valide. Ce să mai spunem despre cei cu dizabilități?” În absența unui loc de muncă, mulți dintre aceștia ajung izolați, dependenți de indemnizații modeste care nu acoperă nici măcar costurile medicamentelor esențiale.
Promisiuni goale și speranțe spulberate
Autoritățile promit măsuri, dar pentru cei afectați fiecare zi devine o luptă pentru supraviețuire. În loc să fie sprijiniți, acești oameni sunt abandonați într-un sistem care îi ignoră. Firmele, deși obligate prin lege să creeze oportunități pentru persoanele cu dizabilități, preferă să plătească taxe, perpetuând astfel un cerc vicios al excluziunii sociale.
O societate măsurată prin compasiune
Într-o lume în care progresul tehnologic și economic sunt celebrate, măsura adevărată a unei societăți rămâne modul în care își tratează cei mai vulnerabili membri. Persoanele cu dizabilități nu cer milă, ci șansa de a contribui, de a fi parte activă a comunității. Fără această șansă, rămân captivi într-o existență marcată de marginalizare și lipsă de speranță.
Este timpul să ne întrebăm: ce fel de societate construim dacă întoarcem spatele celor care au cea mai mare nevoie de sprijin? Răspunsul la această întrebare nu definește doar viitorul lor, ci și al nostru, ca națiune.
