Un eșec monumental: Spitalele regionale și promisiunile neîmplinite
Într-o lume în care sănătatea ar trebui să fie prioritatea supremă, România se confruntă cu un paradox dureros. Din cele 24 de spitale regionale promise și negociate cu Uniunea Europeană, doar 13 vor beneficia de finanțare prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Această realitate crudă reflectă nu doar o incapacitate administrativă, ci și o lipsă profundă de viziune strategică.
Marcel Boloș, ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, a explicat că inițial proiectul prevedea 24 de spitale, dar, în urma renegocierilor, numărul acestora a fost redus la 19. Acum, doar 13 dintre ele mai sunt în discuție pentru finanțare. Restul? O povară care va împinge România spre împrumuturi suplimentare de la Banca Europeană de Investiții. Este aceasta o soluție sau doar o altă amânare a inevitabilului?
Promisiuni fragile și realități dure
În fața unei Comisii Europene sceptice, guvernul încearcă să salveze aparențele. Proiectele de infrastructură spitalicească sunt descrise ca fiind complexe și riscante, iar termenul limită de 31 august 2026 pare mai degrabă o utopie decât o țintă realistă. Însă, în spatele acestor justificări, se ascunde o întrebare fundamentală: de ce nu s-a făcut mai mult pentru a preveni acest dezastru?
Ministrul Boloș a subliniat că niciun spital nu va fi abandonat, dar soluțiile propuse – transferul în alte programe de finanțare sau împrumuturi externe – ridică semne de întrebare cu privire la sustenabilitatea acestor proiecte. Este oare acceptabil ca sănătatea publică să fie tratată ca o monedă de schimb în negocierile financiare?
O infrastructură spitalicească în derivă
Construcția unui spital nu este o sarcină ușoară. Este nevoie de ani de planificare, pregătire și implementare. Dar această complexitate nu poate fi o scuză pentru inacțiune. Fiecare zi de întârziere înseamnă vieți pierdute, suferință prelungită și o încredere tot mai scăzută în capacitatea statului de a-și proteja cetățenii.
În timp ce guvernul jonglează cu cifre și promisiuni, realitatea din teren este sumbră. Lipsa unei infrastructuri medicale adecvate afectează direct calitatea vieții și accesul la servicii esențiale. Este aceasta imaginea unei țări care aspiră la progres?
Întrebări fără răspuns
În fața acestui tablou dezolant, rămân întrebări care cer răspunsuri urgente. De ce nu s-au luat măsuri mai ferme pentru a asigura finanțarea completă a celor 24 de spitale? Cum se explică această incapacitate de a gestiona proiecte de o asemenea importanță? Și, mai presus de toate, cine va răspunde pentru acest eșec monumental?
Într-o societate care se confruntă deja cu provocări majore, de la crize economice la probleme sociale acute, sănătatea ar trebui să fie un pilon de stabilitate. Dar, în loc să fie o prioritate, pare să fie tratată ca o simplă bifă pe o listă de obligații neîmplinite.
Un viitor incert
În timp ce guvernul continuă să negocieze și să caute soluții, cetățenii rămân captivi într-un sistem care pare să nu le ofere nicio garanție. Este timpul pentru o reflecție profundă asupra valorilor și priorităților noastre ca societate. Sănătatea nu poate fi un lux, ci un drept fundamental. Dar cine va avea curajul să transforme această viziune în realitate?
