Un dosar care nu există: povestea omului care a știut tot și nu a spus nimic niciodată
În fiecare instituție afectată de corupție, există un individ care nu devine niciodată erou și nici vinovat principal, dar fără de care funcționarea totului pare imposibilă. Acesta nu dă ordine, nu semnează rechizitorii și nu apare în înregistrări cu fraze memorabile, precum „să le intre frica”. Din umbră, el este cel care acționează, care execută, transmite și menține. În narațiune, el stă neobservat în plan secundar, dar în realitate, este de o importanță capitală.
În perioada 2014-2019, Traian Surducan a avut un rol crucial în cadrul DNA Oradea. Deși nu a fost responsabil de construcția sistemului corupător și nu a promovat anumiți protejați, el a fost cel care a executat urmărirea penală. A fost cel care a preluat declarațiile, a executat mandatele și a păstrat legătura cu ofițerii SRI. Surducan a fost la curent cu promisiunile făcute denunțătorilor, uneori fiind el însuși cel care le făcea.
Povestea începe: 2012 și informația care nu trebuia să circule
Narațiunea capătă contur în 2012, când are loc o conversație esențială între Ciprian Man și Ionel Morar Romocea, un infractor transformat în denunțător. Romocea îi transmite lui Man o informație obținută de la soția sa, care îl citase pe Surducan: într-un anumit dosar la Curtea de Apel Oradea, „categoric nu se face nimic absolut”. Aceste detalii nu vor ajunge în atenția publicului decât în mai 2024, prin intermediul Evenimentului Zilei, aducând la lumină o realitate ascunsă timp de un deceniu.
Înregistrarea arată că un ofițer de poliție judiciară al DNA Oradea transmitea informații despre progresele dosarului către persoanele implicate, prin canale informale, folosind denunțătorul ca instrument. Aceasta reprezintă nu doar o violare a confidențialității, ci și o inversare a rolurilor, având în vedere că anchetatorul devine parte activă în circuitul de informații al celui anchetat.
2015: Dosarul Kiss și promisiunea de la restaurant
În 2015, DNA Oradea finalizează arestarea lui Alexandru Kiss, fost președinte al CJ Bihor, împreună cu alți coinculpați. Dosarul, gestionat de Muntean și Surducan, se va dovedi a fi un eșec monumental. După aproape un deceniu de procese, toți inculpații vor fi achitați, interceptările SRI vor fi excluse ca probe ilegale, iar singura construcție probatorie rămasă, denunțul lui Bojtor, va fi contestată chiar de autorul său.
În instanță, Bojtor va declara că, atunci când a acceptat să-și denunțe colegul Kiss, fără a avea probe suficiente, a fost promisiunea de „maximum cu suspendare”, pronunțată de „domnul Surducan”. Cu toate că Bojtor a cerut explicit o testare la poligraf pentru această afirmație și chemarea lui Surducan ca martor, fosta autoritate nu a reacționat public, iar cererea nu a dus la o audiere.
2019: Opt zile și o dispariție
Pe 4 ianuarie 2019, avocatul Răzvan Doseanu publică înregistrarea cu „să le intre frica”. La data de 25 ianuarie, conducerea DNA solicită revocarea lui Man, Ardelean și Surducan, iar pe 4 februarie, Surducan se pensionează. Trec doar opt zile între revocare și pensionare, iar Surducan nu contestă decizia, nu oferă interviuri și nu face vreo mișcare vizibilă; pur și simplu își depune cererea și dispare.
Această asimetrie sugerează un adevăr crucial: cei care au avut ceva de pierdut — reputația, statutul sau dorința de a fi percepuți ca victime — au continuat să lupte. Între timp, cel care a considerat că dispariția este calea cea mai bună a ales să se retragă din luminile reflectoarelor. Aceasta este o decizie rațională, în funcție de ceea ce fiecare știa despre propria poziție și despre ce putea ieși la iveală dacă investigationile ar fi continuat.
2024: Înregistrările apar, dar e prea târziu instituțional
În mai 2024, Evenimentul Zilei publică înregistrările ce-l implică pe Ciprian Man și Romocea, relevând pentru prima dată numele lui Surducan ca sursă de informații pentru inculpați. Fostul comisar-șef al DNA Oradea a fost identificat, prin aceste înregistrări, ca fiind un distribuitor informal de informații către cei implicați în anchete.
Cu toate acestea, Surducan era deja pensionat de cinci ani în acel moment. Nu există un dosar penal pe numele său, nicio cercetare disciplinară și nicio audiere care să fi dus la acuzații. Sistemul de responsabilitate instituțională a eșuat să acționeze, astfel încât informațiile apărute în presă trec, fără a produce consecințe. Rezultatul este o tăcere care înconjoară cazul lui Surducan.
Ceea ce rămâne
Până în 2026, Traian Surducan se prezintă ca un pensionar invizibil, fără o poveste publică, fără un dosar asociat. El există doar în contextul altora: în înregistrările între Ciprian Man și Romocea, în declarațiile date în instanță de Bojtor și în articolele ce documentează anchetele cărora le-a fost supusă DNA Oradea.
Instituțiile, după șase ani de procese, revocări și dosare de anchetă, nu au găsit necesar să explice public de ce ofițerul judiciar care a instrumentat cazuri considerate abuzive nu a fost subiectul unor măsuri publice. Posibil că nu a greșit în mod evident, sau poate că autoritățile nu au dorit să afle adevărul. Indiferent de răspuns, sistemul a ales să nu comunice nimic.
Dosarul Surducan rămâne un caz emblematic: un dosar care nu există, accentuând neregulile din justiția română. Într-o țară în care evidențierea adevărului și responsabilizarea sunt cruciale, absența voinței de a aduna toate informațiile într-un singur loc și de a trasa concluzii clare ridică semne de întrebare serioase asupra funcționării sistemului judiciar.
