Paradoxul autoexcluderii: jocurile de noroc la un pas de renunțare
Într-o lume în care dependența de jocurile de noroc devine o problemă tot mai acută, existența unei săli de jocuri în aceeași clădire cu Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc (ONJN) ridică întrebări profunde despre etică și responsabilitate. Cum poate un spațiu destinat autoexcluderii să fie contaminat de tentația pe care încearcă să o elimine? Această contradicție nu este doar o anomalie logistică, ci o reflectare a unei dileme morale mai largi.
La doar o ușă de sticlă distanță de biroul unde jucătorii își completează cererile de autoexcludere, șase aparate de tip video lottery terminal (VLT) și un stand de bilete loto își așteaptă utilizatorii. Această proximitate fizică între renunțare și tentație creează un spațiu al paradoxului, în care voința și vulnerabilitatea se confruntă direct. Este oare posibil ca un astfel de aranjament să nu influențeze deciziile celor care încearcă să scape de această dependență?
O dilemă a responsabilității instituționale
ONJN susține că prezența acestor aparate nu afectează procesul de autoexcludere, argumentând că terminalele VLT sunt distincte de slot machines și că funcționează sub un regim diferit de taxare. Totuși, pentru consumator, diferențele tehnice sunt irelevante. Experiența utilizatorului rămâne aceeași, iar tentația este la fel de puternică. În acest context, se ridică întrebarea: este suficientă o justificare tehnică pentru a ignora implicațiile etice și psihologice?
Mai mult, faptul că ONJN funcționează într-un imobil aparținând Loteriei Române, unde agenția loto era deja prezentă la momentul închirierii, adaugă o dimensiune suplimentară acestei dileme. Este oare această situație un exemplu de compromis inevitabil sau o manifestare a unei lipse de responsabilitate față de cei vulnerabili?
O ușă de sticlă între speranță și disperare
Imaginea unei uși de sticlă care separă biroul de autoexcludere de sala de jocuri este mai mult decât o simplă descriere arhitecturală. Este o metaforă pentru fragilitatea graniței dintre dorința de a renunța și tentația de a continua. Această ușă simbolizează lupta interioară a fiecărui jucător dependent, dar și indiferența unei societăți care pare să normalizeze această contradicție.
Într-o lume ideală, spațiile destinate sprijinului ar trebui să fie sanctuare, libere de influențe care ar putea submina procesul de recuperare. În schimb, realitatea oferă un peisaj în care vulnerabilitatea este exploatată, iar speranța este pusă la încercare la fiecare pas.
O întrebare fără răspuns
Este această situație un exemplu de ironie amară sau o reflectare a unei indiferențe sistemice? Răspunsul nu este simplu, dar întrebarea rămâne: cum putem crea un mediu care să sprijine cu adevărat pe cei care încearcă să-și recâștige libertatea de sub jugul dependenței? În absența unei soluții clare, această dilemă continuă să fie un simbol al contradicțiilor care definesc relația noastră cu jocurile de noroc și cu responsabilitatea socială.
